Furca, subansamblul care sustine roata din fata si permite biciclistului/ciclistului sa carmuiasca si sa echilibreze bicicleta. In majoritatea cazurilor furca unei biciclete, are doua brate, la un capat se afla butucul rotii din fata, iar la capatul celalalt cele 2 brate se unesc, continuandu-se cu tija (gatul) furcii prin intermediul careia se monteaza pe cadru. De cel de-al doilea capat, mentionat anterior, prin intermediul pipei se monteaza ghidonul cu ajutorul caruia se directioneaza bicicleta in sensul dorit. Gatul furcii se ataseaza cadrului prin intermediul unui set de rulmenti sau cuvete, cunoscute sub numele de headset
1 - cadru;
2 - tija ghidon (pipa);
3 - cuveta inferioara (headset);
4 - cuveta superioara (headset);
5 - inele distantiere;
6 - gatul furcii (tija).
Gama de materiale ce intra in componenta furcii este variata, ca si in cazul cadrelor, de la otel, aluminiu, la fibra de carbon, titaniu, magneziu. Insa putem intalni o combinatie a acestor materiale; spre exemplu putem intalni o furca cu gat de aluminiu si brate de carbon. Dintre aceste materiale folosite la fabricarea furcilor, cel mai efecient este in opinia unora fibra de carbon, datorita elasticitatii ridicate (absoarbe foarte bine vibratiile) si a greutatii reduse.
Cadrul
Inca de la aparitia primei biciclete asemanatoare celei de astazi, fabricata in 1880 de James Starley (desi incercari au existat cu mult inaintea acestui an), forma si configuratia bicicletei si a componentelor sale (exceptand aparitia lantului in 1885), au suferit putine modificari. Cu toate acestea, detalii importante au fost perfectionate, mai ales odata cu aparitia materialelor moderne si includerea calculatorului in procesul de fabricatie. Mai concret, vorbind de cadru, acesta la bicicletele moderne are aproape in toate cazurile forma de romb, format fiind din două triunghiuri: unul in fata si celalalt in spate.
Materialele folosite au variat de-a lungul timpului tinzand sa fie tot mai rezistente, dar mai ales usoare. Incepand cu anii 1930 s-au folosit aliaje de oţel, ulterior prin anii 1980 au devenit comune cadrele din aliaje de aluminiu; in prezent sunt cautate cadrele din titan sau din materiale plastice armate cu fibre de carbon, cei drept mai putin accesibile ca pret.
Otelul, materialul original al cadrelor, dupa unii si cel mai bun, pare a cunoaste o „renastere” in ultimii ani. Ceea ce-l face sa piarda teren in fata altor materiale, este faptul ca, sudarea tevilor subtiri din otel este o operatie foarte delicata ce nu se poate realiza de catre roboti (pentru a asigura o serie de masa), fiind nevoie de un personal uman specializat pentru aceasta (hand made). Un alt dezavantaj este acela ca otelul rugineste, insa cu o buna intretinere din partea proprietarului poate dura o viata. Cu toate acestea, faptul ca o plimbare cu o bicicleta cu un cadru din otel este mai putin „aspra” (prezinta un confort si performante ridicate) face si astazi ca unii constructori precum Pinarello, Basso sau Colnago sa produca o varietate de cadre din otel ce pot concura ca greutate cu cele usoare din titaniu, carbon sau aluminiu.
Multe biciclete produse la scara industriala au cadrul din aluminiu sau mai bine spus aliaje de aluminiu. Producatorii il proclama ca un material usor (si chiar este), dar nu cu mult mai usor ca un otel bun. Unul din motivele pentru care este asa popular este faptul ca, desi e subtire, este foarte usor sudabil cu ajutorul robotilor industriali. Si intr-adevar nu rugineste, insa daca nu este ingrijit isi poate pierde usor stralucirea in timp. Cadrele de aluminiu nu sunt foarte elastice si au in general un ciclu de viata scurt, de cca. cinci ani, tocmai din cauza rigiditatii lor. Totusi, o data cu dezvoltarea tehnologiilor de fabricatie, au aparut si noi materiale din aliaje de aluminiu care au reusit sa mareasca in acelasi timp, elasticitatea si ciclul de viata al cadrelor.
In ultima vreme au aparut si cadre din titan, care dupa opinia multora este cel mai bun material pentru cadrele de bicicleta. Recunoscut pentru buna comportare la drum si in acelasi timp cu o excelenta rezistenta la oboseala, titanul are insa si o slabiciune – greutatea prelucrarii, ceea ce-l face si foarte scump.
Un „rival” pe masura titanului este carbonul. Cadrele din carbon ofera un confort ridicat, iar greutatea foarte scazuta si posibilitatea de a modela straturile din fibra de carbon (utilizarea tehnologiei de turnare „monococ”) au permis obtinerea unor forme foarte complexe, aerodinamice, etc. Acest elan in dezvoltarea cadrelor de carbon a fost brusc oprit de catre UCI ( Uniunea Ciclista Internationala). In prezent sunt putini producatori de astfel de cadre, dar sa nu uitam ca trei editii ale Turului Frantei au fost castigate cu biciclete cu cadre de carbon.
Materialele folosite au variat de-a lungul timpului tinzand sa fie tot mai rezistente, dar mai ales usoare. Incepand cu anii 1930 s-au folosit aliaje de oţel, ulterior prin anii 1980 au devenit comune cadrele din aliaje de aluminiu; in prezent sunt cautate cadrele din titan sau din materiale plastice armate cu fibre de carbon, cei drept mai putin accesibile ca pret.
Otelul, materialul original al cadrelor, dupa unii si cel mai bun, pare a cunoaste o „renastere” in ultimii ani. Ceea ce-l face sa piarda teren in fata altor materiale, este faptul ca, sudarea tevilor subtiri din otel este o operatie foarte delicata ce nu se poate realiza de catre roboti (pentru a asigura o serie de masa), fiind nevoie de un personal uman specializat pentru aceasta (hand made). Un alt dezavantaj este acela ca otelul rugineste, insa cu o buna intretinere din partea proprietarului poate dura o viata. Cu toate acestea, faptul ca o plimbare cu o bicicleta cu un cadru din otel este mai putin „aspra” (prezinta un confort si performante ridicate) face si astazi ca unii constructori precum Pinarello, Basso sau Colnago sa produca o varietate de cadre din otel ce pot concura ca greutate cu cele usoare din titaniu, carbon sau aluminiu.
Multe biciclete produse la scara industriala au cadrul din aluminiu sau mai bine spus aliaje de aluminiu. Producatorii il proclama ca un material usor (si chiar este), dar nu cu mult mai usor ca un otel bun. Unul din motivele pentru care este asa popular este faptul ca, desi e subtire, este foarte usor sudabil cu ajutorul robotilor industriali. Si intr-adevar nu rugineste, insa daca nu este ingrijit isi poate pierde usor stralucirea in timp. Cadrele de aluminiu nu sunt foarte elastice si au in general un ciclu de viata scurt, de cca. cinci ani, tocmai din cauza rigiditatii lor. Totusi, o data cu dezvoltarea tehnologiilor de fabricatie, au aparut si noi materiale din aliaje de aluminiu care au reusit sa mareasca in acelasi timp, elasticitatea si ciclul de viata al cadrelor.
In ultima vreme au aparut si cadre din titan, care dupa opinia multora este cel mai bun material pentru cadrele de bicicleta. Recunoscut pentru buna comportare la drum si in acelasi timp cu o excelenta rezistenta la oboseala, titanul are insa si o slabiciune – greutatea prelucrarii, ceea ce-l face si foarte scump.
Un „rival” pe masura titanului este carbonul. Cadrele din carbon ofera un confort ridicat, iar greutatea foarte scazuta si posibilitatea de a modela straturile din fibra de carbon (utilizarea tehnologiei de turnare „monococ”) au permis obtinerea unor forme foarte complexe, aerodinamice, etc. Acest elan in dezvoltarea cadrelor de carbon a fost brusc oprit de catre UCI ( Uniunea Ciclista Internationala). In prezent sunt putini producatori de astfel de cadre, dar sa nu uitam ca trei editii ale Turului Frantei au fost castigate cu biciclete cu cadre de carbon.
Ghidonul
Va puteti inchipui ca la aparitia ei, bicicleta nu avea ghidon? In 1760 era o aparitie bizara cu doua roti prinse cu un cadru de lemn, fara vreo bara pentru tinerea mainilor, fiind pusa in miscare prin impingerea cu piciorele in pamant. Abia in 1816 un nobil german a inventat prima bicicleta care avea ghidon, acea bara fixata transversal pe furca, cu ajutorul careia se mentine sau schimba directia de mers; in acelasi timp ghidonul suporta o parte din greutatea biciclistului, in functie de pozitia acestuia si reprezinta un suport pentru diferite accesorii: manete de frane, schimbatoare de viteze si dupa caz, claxon, lanterna, GPS sau camera video.
Daca in copilarie sa, bicicleta avea ghidon din lemn, astazi ghidonul poate fi cel mai adesea din otel, dar mai nou se folosesc aliaje de aluminiu sau plastic armat cu fibre de carbon.
Roata
Vom intalni mai multe tipuri de ghidoaneale unei biciclete, cu diferite forme si o varietate de materiale folosite pentru confectionarea componentelor sale, in functie de necesitatile celui ce le foloseste.
Roata unei biciclete, pentru a putea transmite in mod eficient lucrul mecanic efectuat de bi-ciclist, trebuie sa aiba o suprafata aderenta la calea de rulare, montata pe janta. Aceasta suprafata este partea exterioara a cauciucului unei biciclete (anvelope).
Cauciucurile unei biciclete se aleg in functie de tipul bicicletei si de terenul pe care se vor utiliza. Printre caractersticile cele mai importante ale unui cauciuc sunt: dimensiunile (diametrul si latimea), suprafata de rulare, durabilitatea si greutatea.
Diametrul unui cauciuc este in stransa legatura cu diametrul jantei pe care se monteaza. Astfel, pentru biciclete MTB (mountain-bike), se vor utiliza cauciucuri de 26” (inch) sau de 27”, iar pentru biciclete de sosea, de competitie, cauciucuri de 650C sau 700C (notatiile difera in functie de standardul folosit); pentru biciclete BMX, cauciucurile vor fi de obicei de 20”. Aceasta dimensiune este imprimata pe partea laterala a cauciucului.
Latimea este ce-a de a doua dimensiune notata pe cauciuc, dupa diametru, si variaza in functie de categoria de biciclete pentru care este realizat cauciucul. Daca pe un cauciuc avem imprimat 26x2,125, de ex., asta inseamna ca acel cauciuc se va potrivi pe o janta de 26” (de MTB) si va avea latimea de 2,124” sau daca avem 700Cx23 inseamna ca avem un cauciuc care umflat va avea la exterior un diametru de 700 mm si o latime de 23 mm. Majoritatea cauciucurilor pentru biciclete de tip MTB se realizeaza la dimensiunile de 26x1,5, dar latimea poate fi mai mare sau mai mica in functie de terenul pentru care este destinat sa ruleze cauciucul. Astfel pentru sosea sau suprafete plane si netede, latimea poate scadea, in timp ce pentru suprafete cu obstacole, noroioase, etc. aceasta poate creste. In cazul unei biciclete de sosea se vor folosi cauciucuri cu dimensiuni 700Cx23, 700Cx20, 700Cx19, etc. Totusi, atentie la alegerea latimii cauciucului, ea depinde de doua dimensiuni: latimea jantei (este preferabil ca latimea cauciucului sa nu sa fie mai mare sau cel mult egala cu cea a jantei pe care se va monta) si distanta dintre bratele furcii (fie de fata sau de spate – aici latimea cauciucului trebuie sa fie mai mica pentru a permite rotirea intregii roti fara a atinge cadrul sau furca).
Suprafata de rulare este cea care vine in contact cu calea de rulare. Astfel, slick-urile sau cauciucurile netede sunt concepute astfel incat suprafata de contact sa fie cat mai mica (frecare cat mai mica – viteza mai mare) sunt destinate sa echipeze bicicletele de sosea sau pista.
Cauciucurile cu multe rizuri, striatii sunt potrivite pentru terenuri accidentate, ude, noroiase, pentru a asigura o buna aderenta, dar necesita un efort mai mare din partea bi-ciclistului, deoarece suprafata de contact cu solul este mai mare (frecare mai mare – viteza mai mica). Intre cele doua categorii prezentate exista o mare varietate de suprafete astfel incat sa nu existe biciclete, indiferent de tipul lor si de locurile unde vor fi folosite, care sa nu poata fi echipata cu un cauciuc adecvat.
Durabilitatea unui cauciuc este strans legata de numarul de kilometri ce pot fi parcursi cu el in conditiile pentru care a fost proiectat. Ca in orice domeniu calitatea costa, dar aici poate se justifica un ban in plus pentru o utilizare mai indelungata.
Greutatea unui cauciuc este strans legata de materialele folosite, de forma si dimensiunile acestuia, iar o greutate redusa a cauciucului unei biciclete este indicata doar daca este folosit in competitii unde fiecare gram conteaza.
Principiul de functionare al unei biciclete, presupune existenta unor roti (in general sunt doua roti, dar pot fi si 3 sau 4) prin intermediul carora, miscarea de rotatie este transformata intr-o miscare liniara, miscare in care este antrenata, atat bicicleta, cat si biciclistul.
Roata unei biciclete se compune dintr-un butuc, spite, janta, camera si cauciuc (anvelopa).
Durabilitatea unui cauciuc este strans legata de numarul de kilometri ce pot fi parcursi cu el in conditiile pentru care a fost proiectat. Ca in orice domeniu calitatea costa, dar aici poate se justifica un ban in plus pentru o utilizare mai indelungata.
Greutatea unui cauciuc este strans legata de materialele folosite, de forma si dimensiunile acestuia, iar o greutate redusa a cauciucului unei biciclete este indicata doar daca este folosit in competitii unde fiecare gram conteaza.
Principiul de functionare al unei biciclete, presupune existenta unor roti (in general sunt doua roti, dar pot fi si 3 sau 4) prin intermediul carora, miscarea de rotatie este transformata intr-o miscare liniara, miscare in care este antrenata, atat bicicleta, cat si biciclistul.
Roata unei biciclete se compune dintr-un butuc, spite, janta, camera si cauciuc (anvelopa).
Butucul
La biciclete, butucul rotii, contine un ax, care poate fi plin la interior sau poate avea un canal in care vine o cheita de prindere rapida (vezi imaginea de mai jos). Aceasta este foarte utila, deoarece in cazul unei probleme la roata demontarea acesteia se face foarte usor, fara a necesita scule speciale. Totusi dezavantajul acestei cheite este ca, la fel de usor, daca proprietarul nu este atent, roata se poate desface pentru a putea fi furata, asa ca mare atentie unde va lasati bicicletele, daca nu vreti sa mergeti pe jos pana acasa... Revenim, pe axul rotii la exterior sunt atasati 2 sau mai multi rulmenti (modelele mai noi) care fac legatura cu partea exterioara a butucului, cea de care sunt prinse spitele. La modelele mai vechi si nu numai, legatura dintre ax si partea exterioara se face prin intermediul a doua perechi de conuri intre care se gasesc bile de rulment. Partea exterioara a butucului poate fi prevazuta si cu flansa pentru prinderea discului de franare (pentru biciclete cu frana pe disc).
Exista doua tipuri de butuci, butuci pentru roata libera (de obicei cea din fata) si butuci pentru roata motoare (cea din spate) a unei biciclete. Butucii pentru roata motoare trebuie sa permita si montarea pinioanelor, de aceea au anumite particularitati constructive pentru a face posibila atasarea pinionului sau pinioanelor. Ei pot avea montat pinion fix (solidar cu roata in ambele sensuri de rotatie ale rotii, obligand ciclistul sa pedaleze in continuu), pinion mobil (solidar doar intr-un sens, permitand, de exemplu, ciclistului sa se odihneasca pe coborari, nemaifiind nevoit sa pedaleze) sau caseta de pinioane (pe filet sau pe caneluri).
La biciclete, butucul rotii, contine un ax, care poate fi plin la interior sau poate avea un canal in care vine o cheita de prindere rapida (vezi imaginea de mai jos). Aceasta este foarte utila, deoarece in cazul unei probleme la roata demontarea acesteia se face foarte usor, fara a necesita scule speciale. Totusi dezavantajul acestei cheite este ca, la fel de usor, daca proprietarul nu este atent, roata se poate desface pentru a putea fi furata, asa ca mare atentie unde va lasati bicicletele, daca nu vreti sa mergeti pe jos pana acasa... Revenim, pe axul rotii la exterior sunt atasati 2 sau mai multi rulmenti (modelele mai noi) care fac legatura cu partea exterioara a butucului, cea de care sunt prinse spitele. La modelele mai vechi si nu numai, legatura dintre ax si partea exterioara se face prin intermediul a doua perechi de conuri intre care se gasesc bile de rulment. Partea exterioara a butucului poate fi prevazuta si cu flansa pentru prinderea discului de franare (pentru biciclete cu frana pe disc).
Exista doua tipuri de butuci, butuci pentru roata libera (de obicei cea din fata) si butuci pentru roata motoare (cea din spate) a unei biciclete. Butucii pentru roata motoare trebuie sa permita si montarea pinioanelor, de aceea au anumite particularitati constructive pentru a face posibila atasarea pinionului sau pinioanelor. Ei pot avea montat pinion fix (solidar cu roata in ambele sensuri de rotatie ale rotii, obligand ciclistul sa pedaleze in continuu), pinion mobil (solidar doar intr-un sens, permitand, de exemplu, ciclistului sa se odihneasca pe coborari, nemaifiind nevoit sa pedaleze) sau caseta de pinioane (pe filet sau pe caneluri).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu